Voluntariatul medical românesc

Pentru că simpatia pentru eroi începe să se fâsâie lent (judecând după numărul de poze cu pisici postate pe internet), mă grăbesc să împărtăşesc şi noţiunea de „voluntariat“ medical celor care au avut şansa să stea departe de sistemul naţional de sănătate. Că doar „morţii cu morţii, viii cu biancele“.

Voluntariatul începe în studenţie, când eventual eşti considerată cam dezmăţată dacă stai prin gărzi să furi meserie; continuă cu şase-şapte gărzi pe lună în rezi-denţiat (neplătite) şi cu cinci-şase ca tânăr specialist -3a de ani (preferabil de Crăciun şi Paşte; plus opt gărzi în iulie şi august, când lumea bună e în concediu). Tot voluntar traduci articole pentru lucrarea de doctorat a şefului sau îi ţii cursurile cu studenţii atunci când are migrenă. De obicei are vreo două săptămânal.

 

Când am ajuns la Spitalul Universitar erau ani tulburi, rakeţii moldoveni îşi făceau de cap prin Bucureşti, iar programul Rabla nu fusese descoperit pentru spitale — deşi ar fi fost o soluţie de finanţare. Aşa că am fost rugată ca, în mod voluntar, bineînţeles, să consult (la biroul lui, în unica mea după-amiază liberă) un petrolist originar dintr-o ţară vecină, om care sponsoriza spitalul pentru lucrările de consolidare. După un cutremur trăit la etajul 12, vă jur ca m-am dus cu tot entuziasmul la birourile magnatului!

M-au luat în primire nişte zdrahoni blonzi, tunşi periuţă, cu ochi albaştri şi figuri imobile; m-au escortat la etajul şase al unei clădiri noi, construită complet ftră balcoane, mai la marginea oraşului. Recunosc totuşi că nu m-au percheziţionat…

Am stat de vorbă cu pacientul meu câteva minute când deodată i-a sunat telefonul mobil (o cărămidă neagră de minimum un kilogram, contravaloarea salariului meu pe şase luni, la care m-am zgâit ca la o farfurie zburătoare, că nu mai văzusem aşa ceva).

Omul a răspuns şi a început molcom, ca orice moldovean, dar discuţia s-a aprins rău (judecând după decibeli); ba aş fi zis chiar că se foloseau înjurături dacă aş fi înţeles rusa. în timp ce mă gândeam la un plan elegant de evacuare, a apărut la fereastră un bărbat. La etajul şase!!! într-o clădire fără balcoane!!! Am fost convinsă că e un asasin plătit să-l lichideze pe petrolist şi că o să mor şi eu ciuruită de gloanţe!

 

Pentru că aveam copii mici şi nici nu apucasem să-mi donez corpul Facultăţii de Medicină, mi-am înşfăcat pachetul de ţigări, l-am aruncat sub masă şi m-am aruncat şi eu după el. Pacientul meu a scăpat telefonul din mână şi m-a întrebat siderat:

—        Ce faceţi, doamnă doctor?

—        Imi caut ţigările, i-am răspuns în patru labe, de sub masă; şi tot de acolo, zic: da’ cine e domnul de la fereastră?

—        Cred că… e de la Luxten. Pune becuri, a răspuns uşor dispneic magnatul.

 

Am ieşit de sub masă ca Scarlett O’Hara din sala de bal, plină de denunţate. Noroc că dăduse deja bani spitalului, altfel făceam voluntariat la mistrie. Bietul om nu a mai venit vreo cinci ani la consultaţii şi mă îndoiesc că a vrut să vadă vreun doctor în această perioadă…

Multe din „voluntaristele“ noastre sunt anecdotice pentru că bunul Dumnezeu ne trimite mereu un stol de ingeri să ne păzească pe noi şi pe pacienţi deopotrivă. Dar uneori ne cheamă la el, să devenim îngeri. E nedrept, să uităm atât de repede.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *